De la Buşteni la Fundata

Pentru că line-up-ul de la B’estfest se anunţa a fi cel mai de căcat de la apariţia festivalului şi pentru că în iulie urma să fie caniculă şi plictiseală prin capitală, am decis să plec într-o aventură montană. Alături de D (zis şi G după personajul din filmul vizionat în practică la Suceava), am pornit în dimineaţa zilei de 2 iulie cu trenul până în Buşteni.

Traseul primei zile era Valea Jepilor Mari – Canton Jepi – Cabana Babele – Vârful Omu, unde aveam să înnoptăm la cabana situată la cea mai mare altitudine din ţară (2505m).

Din fericire, Regio-ul cu care am plecat din Bucureşti n-a avut întârziere şi la 09:30 eram deja la farmacie în Buşteni să ne aprovizionăm cu nişte plasturi cu rivanol, pentru orice eventualitate.

null

Mergem spre Str. Telecabinei, de unde începe traseul. Trecem pe lângă staţia de telecabină. E marţi şi nu se calcă nimeni pe picioare stând la coadă, pentru că e zi de revizie tehnică.

Mai în faţă vreo 30 de copii de clasa a 5-a alături de profesori. Unul din profesori ne întreabă cum ajung la Cascada Urlătoarea. Le spunem să urmeze punctul roşu.

Intrăm în pădure, începe urcuşul, care poate nu ar fi dificil dacă nu am avea rucsaci de 30 de kg în spate. Facem pauze dese, cam una la jumătate de oră.

null

După ceva timp, traseul devine mai lejer, prindem altitudine încet-încet.

null

D zice că a văzut toate filmele lui Tarantino şi cădem de acord că, deşi are câteva plusuri evidente, Jackie Brown e cel mai slab film al lui, cu un personaj principal plat, fără substanţă şi cu un final neinteresant şi neimpresionant.

De asemenea, am discutat despre cât de amuzant a fost Seth MacFarlane ca prezentator al galei de decernare a premiilor Oscar de anul ăsta şi cât de greşit, dar hilar, e serialul său, Family Guy. D îmi spune că n-a văzut decât nişte scene pe youtube din primele sezoane şi acum urmăreşte episoadele astea mai noi, la care eu n-am ajuns încă. Îl îndemn să o ia de la început cu serialul pentru că sunt nişte poante esenţiale acolo şi cu ocazia asta îi povestesc faza cu „doi bărbaţi şi jumătate„.

Facem o scurtă pauză, timp în care D pozează împrejurimile.

null

null

Pe măsură ce urcăm, pe lângă potecă, observăm câteva fundaţii de beton. Aparent, pe aici îşi avea stâlpii de metal un funicular lung de 15 km ce traversa platoul Bucegilor, din valea Brăteiului până la Fabrica de Hârtie din Buşteni. Construcţia, realizată în 1908 a fost cam cea mai grandioasă lucrare pe cablu din Europa de Est a vremii, datorită modului de transport şi montaj, materialele fiind aduse pe spatele cailor şi măgarilor. Astăzi, pe valea Jepilor Mari, majoritatea stâlpilor au fost tăiaţi şi duşi la fier vechi, doar vreo 2-3 stâlpi ruginiţi putând fi văzuţi în partea superioară a văii.

null

Ajungem în zona cu lanţuri, moment în care D mă intreabă pentru a doua oară în decurs de două ore ce munţi sunt ăia de vizavi. Îi spun că „Baiului” şi că într-o bună zi o să străbatem şi creasta lor.

null

În jur de ora 14:00, ajungem la cantonul Jepi sau cantonul Schiell (construit de fraţii Schiell – se citeşte „şil” – tipii care au contribuit la dezvoltarea economică a oraşului Buşteni pe la începutul anilor 1900), acolo unde facem o pauză pentru a mânca şi a admira peisajul.

null

Scot puţin harta şi încerc să-mi dau seama pe unde trebuie să facem dreapta în marea de jnepeniş ca să ieşim pe traseul care duce spre Babele.

null

Pornim spre cabana Piatra Arsă şi pe la jumătatea drumului intersectăm traseul marcat cu bandă galbenă care ajunge pe Vf. Omu via cabana Babele.

După vreo 10 minute de mers, întâlnim un cuplu cu un copil. Ea ne întreabă pe unde trebuie să facă stânga ca să coboare pe Jepi. Le explicăm şi constatăm că sunt îmbrăcaţi în blugi. Noroc că traseul e lejer şi vremea e frumoasă.

Ne continuăm drumul şi încep să-i povestesc lui D cum înainte să plec am citit nişte chestii pe net despre Bucegi, cum că pe aici au loc frecvent tot felul de fenomene neobişnuite (cutremure, ozn-uri care survolează zona, avioane care dispar din senin, portale energetice care se deschid în munte) ce atrag anual grămezi de yoghini bolnavi la cap care se intregrează în absolut. Pe lângă ăştia, pe aici mai vin si cei care cred în Zalmoxis – zeul suprem al geto-dacilor – care se pare că are fani şi în zilele noastre. De altfel, se zice că platoul Bucegilor ar fi fost un sanctuar dacic unde se adunau toţi înalţii preoţi ai dacilor şi bâjbâiau nişte incantaţii, iar Vf. Omu (Kogaionon sau Kogaion) era considerat sacru.

null

Ajungem pe la 16:30 la cabana Babele, acolo unde D îşi ia o sticlă de Coca-Cola, iar eu îmi iau o ciocolată cu lapte. Ne odihnim puţin în sala de mese şi după vreo jumătate de oră dăm peste celebrele obiective ale platoului: Babele şi Sfinxul.

null

null

Sfinxul ăsta e destul de impresionant, se crede că ar fi fost sculptat de către daci, întruchipându-l pe Zalmoxis care priveşte spre Vf. Omu. Ar fi fost frumos să fie aşa, dar din păcate este doar o piatră sculptată de vânt care s-a nimerit să ia forma asta. În filmul lui Sergiu Nicolaescu, aici aveau loc ritualuri de sacrificiu uman.

Continuăm spre Omu, vremea e în continuare frumoasă, lume pe munte puţină, ce să mai…am nimerit destul de bine. Soarele începe să apună. Distingem releul Coştila şi în vale staţiunea Azuga.

null
null

Ultima oară când am ajuns pe Omu am ratat din neatenţie traseul de vară şi ne-am complicat aiurea cu traseul de iarnă care ne-a rupt picioarele şi pe ultima sută de metri spre vârf ne-am cam târât. Acum nu mai fac greşeala asta şi o luăm prin dreapta barăcii de aluminiu.

null

Zărim vârful acoperit de nori. D e fascinat. Compară peisajele cu scene din „Lord of the Rings” şi „The Hobbit„. De altfel, pe tot parcursul călătoriei a avut grijă să-mi povestească diverse scene din carte care nu apar în film. Cu ocazia asta, nivelul cunoştinţelor mele despre universul fictiv Middle-Earth s-a îmbogăţit considerabil. Mersi D !

null

Pe la 19:30 ajungem la cabană, rupţi de spate şi de umeri din cauza rucsacilor. 30 lei de căciulă locul în camera cu multe paturi suprapuse. Blană! Ne cazăm. În cameră mai sunt o tipă şi un tip. Ea ne întreabă de unde venim şi încotro mergem. Îi spunem că venim din Buşteni şi mergem spre cabana Bolboci. Ea habar n-are ce caută la Omu, cât am stat acolo s-a plâns în permanenţă de frig şi devenise extrem de stresantă.

În sala de mese sunt 4 nemţi. Bem vin fiert şi ciocolată caldă, apoi ne băgăm la somn. Ultimele raze de soare încă băteau în geamul semi-îngheţat al camerei când am adormit…

null

null

Ziua a 2-a a început pentru noi în jur de ora 08:00, atunci când am făcut ochi. Afară era cancer şi ceaţă şi vântul care bătea cu putere agita tricolorul aflat pe un stâlp în faţa cabanei. Băgăm nişte cereale Chocapic care ne dau energie şi curaj şi continuăm drumeţia pe traseul Vf. Omu – Valea Obârşiei – Peştera – Padina – Cabana Bolboci – Cabana Brătei.

null

La ora 09:00 o luăm din loc şi începem să coborâm. Urmăm marcajul bandă albastră. După câteva minute ni se arată în toată splendoarea Valea Ialomiţei.

null

Lăsăm în urmă, pe partea dreaptă, Mecetul Turcesc, impunătoarea stâncă din care smintiţii cred că-şi iau zborul OZN-urile. Lorin ar fi de acord cu ei.

null

Mai coborâm puţin şi oprim la un izvor unde ne spălăm un pic şi ne umplem sticlele cu apă. Continuăm coborârea minunându-ne în permanenţă de frumuseţea zonei. Pe la 10:00 ajungem la Cascada Ialomiţei unde stăm ceva mai mult. Căderea de apă e spectaculoasă. Are cam 100 de metri înălţime.

null

Avansăm, iar la un moment dat, pe partea dreaptă dăm peste un cerc ezoteric al unor sectanţi.

null

Cât stăm pe iarbă, un câine de la o stână din apropiere stă nemişcat în spatele nostru pe o stâncă şi ne priveşte timid.

De aici mergem întins spre Peştera fără să mai facem pauze. Încep să apară şi turiştii prin zonă. Doar e miercuri şi telecabina funcţionează… Ocolim prin dreapta Hotelul Peştera. Nişte coşuri de gunoi îngradite sunt răsturnate şi resturi menajere au ajuns în drum. Bănuim că nişte urşi şi-au făcut de cap pe aici.

Trecem pe lângă Peştera Ialomiţei şi ne îndreptăm spre Cabana Padina. Traversăm podul de peste râu şi îi zic lui D că peste o lună aici o să se ţină Padina Fest la care or să cânte şi cei de la Şuie Paparude. După Padina, o maşină a poliţiei montane opreşte lângă noi şi un tip tuciuriu scoate capul pe geam. Ne întreabă unde mergem şi îi spunem că la Bolboci. Îi zice ceva tipului de la volan în şoaptă, apoi pleacă. Observ că maşina are număr de Dâmboviţa, chestie care îmi aduce aminte de faptul că dâmboviţenii sunt cam dubioşi.

null

Intrăm în cheile Tătarul Mare, parte a sistemului carstic Tătarul din care mai fac parte şi câteva peşteri aflate undeva în partea dreaptă a drumului spre Bolboci. Chiar dacă nu sunt foarte lungi, cheile au un farmec aparte.

null

Imediat cum ieşim din chei, în faţă se întinde strălucitorul lac Bolboci, lacul de acumulare format în spatele barajului situat la cea mai mare altitudine din ţară (1438m).

null

Partea mai puţin plăcută este că de aici până la cabana Bolboci avem de mers o oră şi jumătate pe drum de pământ frecventat de nişte maşini 4×4 negre cu numere de Bulgaria. Toate arătau la fel, zici că se organiza întâlnirea anuală a mafioţilor din Bucegi. Unele mergeau cu viteză şi ridicau praful pe care ulterior îl înghiţeam noi inevitabil. Era amiază şi soarele se afla fix deasupra noastră. În porţiunile de drum fără umbră era criminal de cald. Înaintăm cu greu. Pentru prima oară în drumeţia asta încep să înjur. Traseul e obositor şi plictisitor. Eu unul sper să nu mai fiu nevoit vreodată să fac drumul ăsta pe jos. Şi nici nu recomand altcuiva să facă treaba asta. Ăsta nu e traseu de munte. Eram nemâncaţi de dimineaţă şi visam la ciorba care ne aştepta la Bolboci.

null

O cârtiţă făcută 2D, probabil de către una din maşinile mai sus menţionate, zace pe mijlocul drumului. Îi fac o poză pentru că n-am văzut niciodată o cârtiţă în realitate. Păcat că e moartă, cred că dacă era vie era chiar haioasă.

Într-un final, puţin după ora 14:00 ajungem la Cabana Bolboci destul de dărâmaţi. Comandăm câte o ciorbă de văcuţă. D îşi cumpără o sticlă de Coca-Cola din aia pe care scrie „împarte o Cola cu…” şi e fericit. Mâncăm şi mai stăm puţin să admirăm peisajul. Sunt multe maşini parcate, e multă lume la cabană şi multă lume pe malul lacului.

O vacă se plimbă nestingherită pe terasă printre mesele oamenilor. Un cioban vine şi o goneşte de acolo. O femeie de la masa de lângă noi îl întreabă pe cioban de ce nu o lasă să stea. Ciobanul îi zice că n-o lasă pentru că „se cacă pe cimentul ăsta”. Femeia se credea în reclamă la Milka probabil…

Plecăm şi urcăm pe drumul forestier de pe Muntele Zănoaga. Teoretic de la Bolboci la Brătei trebuia să facem cam 3 ore. Din păcate, am făcut cu vreo 2 ore mai mult din cauză că am pierdut şi marcajul şi poteca.

Beleaua se întâmplă cam la 1 oră după ce plecăm de la Bolboci, atunci când drumul forestier se termină în zona vârfului Zănoaga. De acolo, pe un stâlp, un indicator rupt în două zicea că mai sunt 2 ore până la Brătei. Cum mergeam noi aşa în direcţia arătată de indicator, întâlnim un cioban pe care îl întrebăm dacă mergem în direcţia bună. Ne zice că nu, că trebuie să ne întoarcem. Merge puţin cu noi înapoi şi ne arată 3 drumuri forestiere. Ne zice aşa: „nu stânga, nu dreapta, pe mijloc! Ţineţi cursul apei”. Problema era că nu exista nici un marcaj prin zonă, dar dacă omul zice că „pe aici”, poate ştie el vreo scurtătură.

Începem să coborâm pe drumul forestier de pe mijloc, care după vreo 15 minute se pierde prin pădure. Nici o potecă, nici un marcaj, nimic! În jos se auzea susurul unei ape. Decidem că n-are sens să ne mai întoarcem şi urmăm cursul apei.

Acum cred că e momentul cel mai potrivit să povestesc despre rucsaci. Eu aveam un rucsac de 88L împrumutat de la M care era umplut cu următoarele: cortul împrumutat de la L, prelată, beţe de cort, sac de dormit, izopren, haine de schimb, conserve, pungi de cereale şi sticla de apă. D avea rucsacul meu mai mic, pe care îl am de la R, cu un volum de 40L, plin cu haine şi mâncare. Pe lângă astea, D ţinea în mână o pungă cu următoarele chestii: o sticlă de Coca-Cola la jumate, o sticlă cu apă la jumate, 3 sau 4 pungi de seminţe de floarea soarelui şi nişte pachete de şerveţele. În principiu, cam o dată pe oră făceam schimb de rucsaci ca să nu car doar eu cortul, astfel că rucsacul ăla ne rupea cârca amândurora.

După ce am decis să urmăm cursul apei, am zis s-o luăm pe marginea râului. Am început să coborâm foarte abrupt până aproape de margine prin pădurea deasă. Acele brazilor ne înţepau şi era destul de dureros având în vedere că eram şi arşi de soare în unele părţi ale corpului. Încercam să strecurăm şi rucsacii uriaşi care puneau presiune mare pe genunchi.

După o oră şi ceva de chin şi de înjurături, am hotărât să o luăm prin albia râului care se lărgea din ce în ce mai mult. Primii metri au fost în regulă, dar apoi au început să apară trunchiurile copacilor căzuţi, care ne făceau ori să îi ocolim, ori să îi sărim, ori să mergem pe dedesubt. La un moment dat, încercând să sar peste un trunchi, am înfipt izoprenul într-o creangă. Din fericire nu s-a rupt foarte mult.

După încă o oră de sărit şi de mers ca piticii cu rucsacii în spate, a început să se instaureze panica. Habar n-aveam cât timp trebuia să mai facem chestia asta, nu ştiam cât mai avem până la un drum şi cât de aproape de Brătei o să ieşim, de semnal la telefon nici nu putea fi vorba, iar D mai încerca din când în când să ne localizeze prin satelit, dar eram ecranaţi de munţi.

La un moment dat, stresat fiind de faptul că nu ştim unde o să dormim, D mă linişteşte spunându-mi că dacă ne prinde noaptea prin albia râului, punem sacii de dormit într-un loc mai ferit de apă şi stă el de veghe după sălbăticiuni, pentru că are o cutie de Burn în rucsac şi dacă o bea nu doarme toată noaptea.

Calmat fiind de acest gând răzleţ, peste câteva minute văd prima urmă a prezenţei umane prin zonă, o sticlă de plastic! Albia se lărgeşte, iar pe la ora 19:00 şi ceva ajungem la drumul de pe valea Brăteiului. Suntem epuizaţi.

Citisem pe net înainte să plec că se poate pune cortul lângă cabana Brătei, dar nu ştiam cât de departe e de locul în care ne aflam. În faţa noastră era o poieniţă cu nişte bănci. În stânga observ o amenajare hidrotehnică şi o căsuţă. Mă duc să văd dacă e cineva acolo care poate să mă îndrume spre Brătei. Nişte câini încep să latre ca demenţii. Un om iese la geam, îl întreb de cabana Brătei, îmi zice că e 200m mai sus. Întreb dacă se poate campa în siguranţă în poieniţa de lângă. Îmi zice că mai vine ursul câteodată prin zonă. Era puţin stres din punctul ăsta de vedere pentru că D avea la el salam, caşcaval la folie şi cereale cu miere şi chiar dacă legam punga de un copac, n-aveam de unde să ştim prin ce metode încerca acest Winnie the Pooh carpatin să-şi însuşească mâncarea noastră.

În final îi mulţumesc pentru informaţii şi plec. Apoi, omul nostru scoate capul pe geamul din capătul opus al casei şi îmi spune că putem campa la el în curte dacă vrem. Blană! Mă duc să-l adun pe D din poieniţă şi intrăm pe propietatea care ulterior aflăm că ţine de Hidroelectrica. Deşi s-a prezentat, n-am reuşit să reţin numele gazdei, aşa că o să-i zic domnul X. Domnul X era angajat al Hidroelectrica şi avea grijă de amenajarea de pe râul Brătei. În timp ce ne ridicăm cortul pe iarba proaspăt cosită, purtăm o conversaţie cu domnul X pe diverse teme, printre care hidrologie şi politică. E din Pietroşiţa şi nu înţelege care e problema cu exploatarea gazelor de şist şi ce presupune asta, motiv pentru care îl lămurim.

Seara ne invită în casă unde ne serveşte cu brânză de la o stână din apropiere. Ne întreabă ce părere avem despre medicii care-şi prezintă serviciile naturiste pe Etno Tv. Râd uşor şi îi zic că nu mă uit la Etno Tv. Ne povesteşte că are probleme cu spatele şi a apelat la un tip, Fulga, care i-a atins coloana vertebrală cu degetele şi s-a vindecat miraculos, dar pentru câteva luni doar. Apoi ne-a zis că a apelat la serviciile altui vraci, Brânduşa, care pe lângă faptul că l-a vindecat temporar prin aceeaşi metodă, i-a oferit ca bonus şi un sirop de spălare a colonului.

Ne umplem sticlele cu apă şi ne băgăm la somn. Un ţânţar îndrăzneţ se plimbă pe tavanul cortului…

Ziua a 3-a. Ne trezim cu greu pe la 08:00 şi ceva. Mâncăm cereale Cini Minis cu scorţişoară. Strângem cortul, ne luăm la revedere de la domnul X şi îi mulţumim că ne-a găzduit. Traseul pentru azi era Cabana Brătei – Muntele Rătei – Creasta Leaotei – Curmătura Fiarelor – Fundata.

Trecem pe lângă Cabana Brătei care cică aparţine unui italian. Pe verandă un tip cu burtă. Începem să urcăm pe traseul marcat cu cruce roşie. E criminal urcuşul pentru că poteca n-o ia în zig-zag, ci urcă încontinuu. Citisem într-un articol de-al lui Ioan Stoenică despre diferenţa mare de nivel până în golul alpin – 500m, aşa că mă aşteptam să fie dificil. Suntem nevoiţi să facem pauze dese şi pierdem mult timp.

Pe la 11:30 ieşim în golul alpin, acolo unde traseul este marcat prin momâi de piatră. Urcuşul este în continuare dificil şi soarele începe să ardă. D realizează că are la el cremă cu grad înalt de protecţie solară după două zile de mers pe munte. Ne pictăm cu ea deşi e cam târziu.

null

La 13:30 ne oprim şi decidem să facem o pauză de masă. Norii încep să se adune deasupra noastră. Avem pelerine de ploaie la noi, dar sperăm să nu fim nevoiţi să le scoatem. Începe să picure uşor.

În jur de ora 15:00 pornim din nou la drum cu forţe proaspete. Ploaia se opreşte.

D începe să îmi spună o poveste sinistră. Despre cum a murit un tip la el la ţară, după ce a fost lovit de un fulger, pentru că ţinea o găleată de aluminiu pe cap ca să se protejeze de ploaie. Îmi zice că fulgerul l-a tăiat pe tipul respectiv în două părţi şi că la înmormântarea care a avut loc ulterior, babele se minunau de treaba asta. Râd.

În faţa noastră se află un cioban cu o turmă de oi şi câţiva câini aferenţi. Câinii ăştia în general sunt înrăiţi şi antrenaţi de către ciobani să apere stâna. Îi consider cel mai mare pericol pe munte pentru că ei nu ştiu de „cuţu-cuţu” şi dacă nu sunt ciobani în apropiere să-i oprească, pot ataca.

Încercăm să ne apropiem de cioban să-l întrebăm cam cât mai e până în Fundata. Câinii ne văd, încep să alerge spre noi şi să ne latre. Nu prea avem cu ce să ne apărăm pentru că pe jos nu sunt pietre. Încercăm clasicul „cuţu-cuţu”. Din fericire unul dintre ei începe să dea din coadă. E pui şi are chef de joacă. Îl mângâiem şi ceilalţi se opresc din lătrat. Ne temem să punem mâna pe ceilalţi pentru că nu vrem să riscăm să rămânem fără degete. Ciobanul ne zice că nu ştie unde e Fundata, dar ne arată unde e Curmătura Fiarelor. Nu mai e mult.

Deşi în planul iniţial trebuia să urcăm şi pe vârful Leaota, am decis că nu prea are sens pentru că în primul rând ar însemna să pierdem mult timp şi în al doilea rând am mai fost o dată în august anul trecut. Aşa că am ocolit vârful prin partea dreaptă şi ne-am continuat drumul urmărind marcajul cerc roz.

Începem să vedem bucăţi din Piatra Craiului şi din culoarul Rucăr – Bran. D e obosit şi începe să rămână în urmă. Începem să ne gândim unde dormim la noapte. D nu mai vrea încă o noapte la cort pentru că nu prea îi place. Ne gândim că trebuie să găsim o pensiune în Fundata la care să ne cazăm. Am vrut înainte să plec să fac o rezervare, dar nu ştiam sigur dacă o să înnoptăm în Fundata.

E ora 17:00 şi trebuie să grăbim pasul dacă vrem să ajungem pe lumină în vale. Din cauza asta nici nu mai facem poze. Peisajul este superb către Piatra Craiului. Am timp să-l admir cât timp stau pe iarbă şi îl aştept pe D să mă ajungă din urmă. Trecem pe lângă vreo 3 stâne, dar nu e pericol de câini. Începem să coborâm şi să urcăm accentuat pe un drum de tractor. Ne cam epuizează creasta Leaotei. D scoate Burn-ul din rucsac şi îl „poştim”.

La 19:30 ajungem în Curmătura Fiarelor acolo unde un câine negru de la o stână din apropiere ne latră. Facem stânga şi continuăm pe un drum forestier care nu e foarte prietenos pentru genunchi. Intrăm în padure şi constatăm că ne e foame. Ne aruncăm pe iarbă şi mâncăm caşcaval, salam şi şuncă la ţiplă. Nu stăm mult pentru că se întunecă şi nu avem lanterne la noi.

După câteva minute, suntem surprinşi să vedem gardul unei stâne care ne bloca drumul. Unul dintre ciobani tăia lemne. Strig „bună seara!”. Mare greşeală. În două secunde, vreo 6 dulăi apar din senin şi îl înconjoară pe D care rămăsese mai în spate. „Cuţu-cuţu” nu merge, ciobanul strigă la ei de la distanţă dar cam degeaba. Acum suntem înconjuraţi amândoi. Ne facem că luăm pietre de jos. Asta îi aţâţă şi mai tare. Într-un final ajunge şi ciobanul care goneşte câinii.

Ne întreabă mirat ce-i cu noi prin zonă şi îi spunem că venim din Buşteni şi vrem să ajungem în Fundata. Se miră de dimensiunile rucsacilor şi ne cere o ţigară. Îi spunem că nu avem şi ne întreabă dacă nu vrem să mâncăm ceva. Ne grăbim şi tocmai ce am mâncat. Ne duce la un cioban mai în vârstă care ne explică cum ajungem în Fundata. Zice că trebuie să urmăm drumul forestier şi după barieră să facem dreapta. Pune accentul pe barieră. Ne zice de vreo 3 ori să nu uităm să facem dreapta după barieră, că dacă facem stânga nimerim în Dragoslavele care e departe.

E ora 21:00 şi e semi-întuneric. Aproape că fugim pe drumul forestier. La un moment dat se aude cineva cântând. Peste 2-3 minute, din faţă, doi câini mari vin spre noi şi încep să latre. Nu prea îi vedem şi sperăm să fie opriţi la timp. Oamenii care cântau mai devreme îi calmează. Sunt doi ciobani care tocmai se îndreptau către stână după ce au fost până în Fundata ca să-şi ia nişte ţuică (sau pălincă…nu îmi amintesc prea clar). Erau beţi pulbere. Unul dintre ei ne oferă şi nouă o gură, dar refuzăm. Celălalt abia poate să lege două cuvinte. Întrebăm cât mai e până în Fundata, ciobanul mai puţin beat ne zice cam o oră şi ţine să precizeze că trebuie să facem dreapta după barieră. Celălalt repetă după el. Îi salutăm şi ne continuăm drumul.

Se face 22:00. Lumina lunii şi a stelelor ne călăuzeşte. D merge cu telefonul deschis şi se uită pe Google Maps ca să vadă cât mai avem de mers. Ajungem la barieră. Facem dreapta şi după ce urcăm puţin, intrăm în satul Fundăţica. După încă o jumătate de oră ajungem în Fundata. Nu mai simt oboseală, nu mi-e sete, nu mi-e foame, ştiu că trebuie să găsim cazare.

Mergem spre centru. Vizavi de biserică se află o vilă în faţa căreia e parcată o maşina cu număr de Bucureşti. Înăuntrul vilei, cineva se uită la televizor. Batem la uşă. Ne deschide un tip pe care îl întrebăm unde putem să găsim cazare. Ne zice că puţin mai sus, pe dreapta. După vreo 10 minute de mers ajungem la o altă vilă. Avea şi un nume, dar eram prea obosit ca să-l reţin. Batem la uşă şi ne deschide un bărbat mai în vârstă. Ne zice că el n-are loc, dar să încercăm la „Ursul Cârcotaş”. D se întreabă dacă are legătură cu emisiunea „Cronica Cârcotaşilor”.

După încă 5 minute de mers, ne iese în cale o pensiune elegantă cu geamuri mari. Înăuntru se văd oameni care dansează. Intrăm şi ne întâmpină o femeie. La ora 23:30 suntem cazaţi. După aproape 14 ore de mers. Facem duş, iar apoi coborâm la bar. Stăm de vorbă cu patronul, care aflăm că e de fapt producătorul emisiunii „Cronica Cârcotaşilor”, Răzvan Dumitraşcu, omul din spatele lui Şerban Huidu. Impresionat de călătoria noastră, ne face cinste cu un platou cu mici, friptură de porc, friptură de curcan şi alte bunătăţi.

Stăm la bere cu el până la 04:00 şi discutăm despre munţi, televiziune, turism, Gigi Becali, Mititelu’ şi Victor Piţurcă.

Suntem dărâmaţi de somn. Mergem în cameră şi concluzionăm că suntem prea rupţi din punct de vedere fizic ca să continuăm mâine cu Piatra Craiului. Continuăm altă dată…

[hartă traseu Bucegi]
roşu – traseu ziua 1
portocaliu – traseu ziua 2
mov – traseu ziua 3

[hartă traseu Leaota]
roşu – traseu ziua 3

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: